Ce ascunde un nume? Schizofrenia de-a lungul istoriei
Ce înseamnă schizofrenie? Este adevărat că oamenii care suferă de schizofrenie au două personalităţi?
Termenul schizofrenie a fost inventat în 1910 de către psihiatrul elveţian Paul Eugen Bleuler şi este derivat din cuvintele greceşti schizo (dezbinare) şi phren (minte). Oamenii adesea se gândesc eronat la schizofrenie ca la dedublarea personalității. Denumirea a fost aleasă pentru a sublinia slăbirea gândurilor şi sentimentelor celor afectaţi, trăsături principale ale bolii.
Romanul de ficţiune „Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde” a contribuit semnificativ la popularizarea conceptului de dedublare a personalității, cunoscut şi ca tulburarea de personalitate multiplă.
Tulburarea de personalitate multiplă este o afecţiune extrem de rară care nu are nicio legătură cu schizofrenia. Deşi cei care suferă de schizofrenie pot să audă voci pe care ei le atribuie unor persoane diverse, sau prezintă convingeri ciudate, nu este deloc la fel cu ceea ce înseamnă a avea personalitate multiplă. O persoană care suferă de schizofrenie nu se schimbă subit într-o persoană diferită, de nerecunoscut.
Este comun şi neplăcut să auzi termenul schizofrenic folosit ca și cum ar însemna schimbător sau imprevizibil. Astfel de utilizări ale termenului trebuie descurajate pentru că răspândesc înţelegerea greşită a bolii şi contribuie la stigmatizarea celor care suferă de această boală. Pentru a nu stigmatiza și mai mult persoanele suferinde, ajuta ca în loc de schizofrenic să numim persoana - bolnav de schizofrenie.
Cine a „descoperit” schizofrenia?
Psihiatrul german Emil Kraepelin a separat pentru prima dată schizofrenia de alte forme ale psihozei, dar schizofrenia a existat cu mult înainte de descoperirea sa. Cea mai veche descriere disponibilă a unei boli care se aseamănă îndeaproape cu schizofrenia este găsită în anticul papirus egiptean Ebers, care datează de acum 3500 de ani. De asemenea, descoperirile arheologice din epoca de piatră au condus la speculaţii conform cărora schizofrenia este la fel de veche ca omenirea.
Cum era percepută schizofrenia în timpuri străvechi?
În antichitate, oamenii nu se gândeau la nebunie (termen pe care îl foloseau nediscriminatoriu pentru toate formele de psihoză) ca la o boală mintală, ci ca la o formă de pedeapsă divină sau posesie demonică. Dovezi ale acestui fapt sunt găsite în Vechiul Testament şi, cel mai considerabil, în Prima Carte a lui Samuel. Aici este expus cum Regele Saul a înnebunit după ce şi-a neglijat îndatoririle religioase şi l-a mâniat pe Dumnezeu. Faptul că David obişnuia să cânte la harpă pentru a-l face pe Saul să se simtă mai bine, sugerează că, chiar şi în antichitate, oamenii credeau că bolile psihice puteau fi tratate cu succes.
,,Dar spiritul Domnului s-a îndepărtat de Saul şi un spirit malefic din partea Domnului l-a tulburat. Când spiritul cel rău trimis de Dumnezeu a pus stăpânire pe Saul, David a luat o harpă şi însuşi a cântat, iar Saul a fost înviorat şi se simţea bine şi spiritul cel rău a plecat.” (1 Samuel 16.14, 16.23)
Când au început oamenii să vadă schizofrenia ca pe o boală?
În mitologia greacă, şi în scrierile lui Homer, nebunia este considerată o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, sau din partea zeilor. Boala a devenit obiectul cercetărilor ştiinţifice abia în vremea medicului grec Hipocrat, acum 2500 de ani. Hipocrat credea că boala mintală era un rezultat al dezechilibrului a patru umori din corpul omenesc. Deși greșite, acestea reprezentau un avans semnificativ faţă de ideea conform căreia boala mintală era o pedeapsă de la Dumnezeu.
,,Doar din creier se nasc plăcerile noastre, sentimentele de fericire, râs şi glume, durerea, supărarea şi lacrimile noastre… Acelaşi organ ne face să fim furioşi sau confuzi, ne inspiră teamă şi anxietate…” Hipocrat în Boala Sfânta
În Evul Mediu religia a devenit parte centrală în tratamentul bolilor mintale. Pe lângă azilurile medievale, și unele mânăstiri s-au transformat în centre de tratament pentru aceste boli.
Cum s-au schimbat părerile în secolul 20?
Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud (1856-1939), a influenţat bună parte din psihiatria secolului 20. Ca rezultat al influenţei sale, până la jumătatea secolului 20, majoritatea psihiatrilor din SUA credeau în mod eronat că schizofrenia rezultă din traume inconştiente care au avut loc în copilărie.
De atunci, odată cu apariţia medicamentelor antipsihotice, posibilitatea avansată de vizualizare a creierului şi studiile de genetică au confirmat, fără urmă de dubiu, că schizofrenia este o afecţiune biologică a creierului.
Este recunoscut faptul că factorii psihologici şi sociali de stres joacă un rol important în declanşarea episoadelor de boală. Modurile de abordare ale tratamentului nu sunt concurente, ci complementare. Mulţumită apariţiei medicamentelor antipsihotice, bolnavii de schizofrenie au astăzi o şansă mai mare ca niciodată de a duce o viaţă sănătoasă, productivă şi împlinită.
Tratamentele folosite înainte de apariţia medicamentelor antipsihotice
S-a observat că bolile febrile, cum este malaria, conduc la ameliorarea simptomelor psihotice şi, în prima parte a secolului 20, terapia prin febră devenise o metodă populară de tratament pentru schizofrenie.
Psihiatrii încercau să le inducă stări febrile pacienţilor, câteodată chiar prin injectarea de sulfuri sau ulei. Printre alte tratamente populare, dar nesatisfăcătoare, se includeau terapia prin somn, terapia cu gaz, tratamentul electroconvulsiv sau electroşoc şi lobotomia prefrontală (îndepărtarea părţii creierului care procesează emoţiile).
Primul medicament antipsihotic, Clorpromazina, a devenit disponibil pentru prima dată în anii 1950 şi a dat naştere unei ere de speranţă şi promisiuni pentru bolnavii de schizofrenie şi pentru carierele lor. De la descoperirea medicamentelor antipsihotice, folosirea terapiei electroconvulsive a devenit extrem de rară.
Cu toate acestea, este important să subliniem faptul că terapia electroconvulsivă modernă este o metodă de tratament sigură şi extrem de eficientă în tratamentul bolilor psihiatrice. Metoda este folosită în cazurile care presupun simptome comportamintale severe şi care nu răspund la tratamentul medicamentos.
Încotro acum?
Există azi o gamă mare de tratamente farmaceutice a căror eficiență a fost dovedită științific! În domeniul medicamentos, la fiecare câțiva ani s-au dezvoltat tratamente precum Haloperidolul (1958), Flufenazina (1959), Trifluoperazina (1959), Tioridazina (1962) și Perfenazina (1965), dar și medicamente moderne, mult mai bine tolerate, cum sunt Clozapina (reintrodusă în 1990), Risperidona (1993), Olanzapina (1996), Quetiapina (1997), Ziprasidona (2001), Aripiprazolul (2002), Paliperiodona (2006), Asenapina (2009), Lurasidona (2010) și Cariprazina (2015).
Istoria ne dovedește că, datorită ritmului alert în care merge cercetarea medicală, ne putem așteptăm mereu ca în viitorul apropiat să apără un tratament și mai bun.